Am mai simțit o dată frica de moarte.
Eram în soc anafilactic... Post-anafilactic cred. În fine era într-o seara după ce m-a înțepat ceva viespe uriaș la albine și mi s-au unflat "toate cele în mine", după câteva ore am adormit în dureri groaznice, coastele îmi apasau organele inflamate, buzele, limba, urechile, pleoapele pareau ca pusca. Ma simțeam pregătită sa îmbrățișez fără nicio împotrivire moartea în caz ca ar fi dat târcoale pe la mine. Aveam și motive, știam cu cine mi-o petrec (cu cine îmi petrec moartea).
De data aceasta însă a fost altfel. A venit cu parfum de amintiri, cu un vis în care mergeam în jos cu bicicleta și nu o puteam opri și simțeam ca ma fac bucăți când ajung jos, cu o trezire speriata din vis în care aproape mi-a sărit din piept inima. Și totuși mi-am văzut de treaba mea pana am început sa tușesc, sa simt ca ma arde ceva în plamani când tușesc, ca un acid, apoi mi-am amintit ca cei de la ATI asa mureau, ca se inecau cu un lichid din proprii plămâni, și de acolo parca se contura riscul crescând de a fi ceva lichid acolo.
Prima reflecție asupra vieții sincera și obiectiva de pana atunci :"Ce rău îmi pare ca nu am apucat sa ma bucur de atâtea chestii faine care mi s-au întâmplat, ca puteam fi mult mai fericita!"
Daca vrea Dumnezeu neapărat sa murim într-un anumit moment, murim oricum și cu lichid în plămâni și fără. Ca moartea nu-i întâmplătoare..
. E prea scumpa moartea credinciosului ca să fie lăsată la voia întâmplării.
P. S.-Vrei sa îți citesc niște rugăciuni?
-Din alea de dezlegare de murit mai ușor? Ca acum ești specialist în de-astea! :))
Uneori suntem prea slabi când ne izbește valul!
